Când nu mai simt iubirea…
Când nu mai simt iubirea, mă întreb dacă ea a plecat… sau doar eu am uitat să mai fiu atent.
Nu e ușor să treci prin pustiu. E uscat și tăcut. Și totuși… uneori, tocmai în pustiu îți vorbește Dumnezeu. Nu cu furtuni și cutremure, ci cu un susur blând și subțire, pe care doar o inimă zdrobită îl poate auzi.
Primul meu impuls e să mă plâng. Dar nu găsesc nici cuvintele potrivite, nici umeri destul de largi.
Apoi îmi vine să mă învinovățesc: că poate n-am iubit cum trebuie, că poate n-am mulțumit la timp, că poate am rănit fără să știu…
Dar cel mai vindecător impuls e altul:
să aleg să iubesc, chiar și atunci când nu simt iubirea.
Să ofer căldură când mie îmi e frig.
Să zâmbesc când sufletul mi-e gol.
Să aprind o lumină în alt suflet, chiar dacă în al meu abia pâlpâie o scânteie.
Să iubesc așa cum iubește Dumnezeu – nu pentru ce primește, ci pentru că asta este iubirea: dăruire, nu troc.
Când nu mai simt iubirea, îmi amintesc că sentimentul poate obosi, dar decizia de a iubi poate merge mai departe.
Și atunci, mă ridic. Cu pași grei, poate. Dar sincer.
Și aleg să fiu acolo pentru cel care are nevoie.
Să mângâi o rană. Să rostesc un „te iert”. Să primesc un „nu mai pot” fără judecată.
„Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13:8)
Și dacă dragostea nu piere, ci doar se ascunde uneori, atunci eu aleg să o caut.
Să o trăiesc.
Să o dau mai departe.
