Glasul care strigă în mine

(Meditație la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul)

Azi, sufletul meu se oprește în fața unui prunc…

dar nu un prunc oarecare, ci acela care a săltat de bucurie înainte ca lumea să-l audă.

Un prunc care n-a vorbit despre sine, ci despre Lumină.

Care a trăit nu pentru aplauze, ci pentru adevăr.

Care a ars pe dinăuntru pentru ca alții să se poată trezi.

Știu că în mine, uneori, tace acel glas care ar trebui să strige.

Se înmoaie în comoditate, în compromis, în tăcerea care „nu deranjează”.

Dar Ioan Botezătorul nu tace.

El strigă și azi în pustiul meu interior:

„Pregătește calea Domnului! Îndreaptă cărările inimii tale!”

Azi nu sărbătoresc doar o naștere din trecut.

Ci o chemare din prezent.

Să mă nasc și eu în adevăr.

Să-L las pe Hristos să crească în mine, chiar dacă asta înseamnă să mă micșorez.

Să fiu un martor, nu doar un creștin de duminică.

Să fiu un strigăt, nu doar o ecou.

Să fiu sincer, chiar dacă adevărul doare.

Am înțeles azi că și eu pot fi o voce în pustiu.

Că pot fi lumina care scade ca El să crească.

Că viața nu înseamnă să strălucesc pentru mine, ci să-L vestesc pe El.

„Eu nu sunt Lumina”, spunea Ioan,

„dar am venit ca să mărturisesc despre Lumină.” (cf. Ioan 1,8)

Aș vrea ca fiecare pas al meu să fie o mărturisire.

Fiecare gest să fie o pregătire pentru venirea Lui.

Fiecare zi – o naștere din nou în simplitate, curăție și curaj.

Ioan Botezătorul n-a făcut minuni.

Dar a făcut ceva mai rar:

a fost vertical. A fost adevărat. A fost gata să moară pentru ceea ce a spus.

Oare eu ce sunt dispus să dau pentru adevăr?

Pentru Lumină?

Pentru Dumnezeu?