TIMPUL – singurul care înțelege adevărata valoare a dragostei 

A fost odată o insulă unde locuiau Fericirea, Tristețea, Cunoașterea, și multe altele, printre care și Dragostea. Într-o zi s-a anunțat că insula se va scufunda, iar toți au început să-și repare bărcile și să plece cât mai repede. Dragostea a rămas ultima. Ea a perseverat până în ultimul moment. 

Când insula era aproape să se scufunde, Dragostea a cerut ajutor. Bogăția a trecut pe lângă ea într-un vapor imens. „Bogăție, mă poți lua cu tine?” a întrebat Dragostea. „Nu, nu pot, am atât aur și argint în barca mea încât nu mai este loc pentru tine,” a răspuns Bogăția. 

Atunci Dragostea a întrebat Vanitatea, care trecea cu o barcă frumoasă: „Vanitate, te rog, ajută-mă!” „Nu te pot ajuta, Dragoste. Ești toată udă și mi-ai putea strica barca,” a răspuns Vanitatea. 

Tristețea a trecut și ea pe acolo, iar Dragostea i-a cerut ajutorul: „Tristețe, ia-mă cu tine, te rog!” „O, Dragoste, sunt atât de tristă, încât vreau să fiu singură,” a spus Tristețea. 

Fericirea a trecut și ea, dar era atât de veselă încât nici n-a auzit cererea Dragostei. 

Dintr-odată, s-a auzit o voce blândă: „Vino, Dragoste, te iau eu.” Era un bătrânel care a primit-o cu bunătate. Dragostea s-a simțit atât de binecuvântată și fericită, încât a uitat să-l întrebe cum îl cheamă. 

Ajunsă pe uscat, Dragostea a întrebat Cunoașterea, care era un alt bătrânel: „Cine m-a ajutat? Cine a fost cel care m-a salvat?” „A fost Timpul,” a spus Cunoașterea. 

„Timpul?!” a exclamat Dragostea, mirată. „Dar de ce să mă ajute Timpul?” 

Cunoașterea a zâmbit și a răspuns cu înțelepciune: „Pentru că numai TIMPUL este capabil să înțeleagă cât de mare și minunată este Dragostea.”

Această poveste mă învață că dragostea nu este întotdeauna ușor de purtat sau de înțeles. Ea poate fi udă, obosită, și uneori ignorată de cei care aleargă după lucruri mai strălucitoare. Dar Timpul, cel răbdător și blând, e singurul care cunoaște adevărata valoare a dragostei.

În momentele când simțim că nu mai avem suficientă iubire în inimi, când ne simțim singuri sau neînțeleși, să ne amintim că dragostea nu dispare niciodată – ci doar are nevoie de răbdare și timp ca să înflorească iarăși.

Timpul nu este dușmanul nostru, ci prietenul care ne dă șansa să vedem cât de prețioasă este fiecare clipă în care iubim și suntem iubiți.

Un zâmbet, o mână întinsă, o vorbă bună – toate acestea par mici, dar cu timpul devin amintiri ce încălzesc sufletul pentru o viață întreagă. Iar ceea ce dăruim cu adevărat, cu inima deschisă, trăiește dincolo de timpul acestei lumi.