Atunci când sufletul obosește…

Se întâmplă uneori să ne trezim fără vlagă. Nu neapărat fizic, ci sufletește. Nimic nu doare în mod clar, dar parcă totul apasă. Zilele curg, dar nu ne mai bucură.

În astfel de clipe, mulți ne întreabă: Ce ai?

Și noi răspundem: Nimic.

Dar în adânc, e un „ceva” care nu are nume.

Poate e dor. Poate e așteptare. Poate e lupta interioară cu propriile greșeli sau limite. Poate e acel gol pe care doar Dumnezeu îl poate umple…

Nu te învinovăți pentru această stare. E omenească. Nu înseamnă că ai pierdut credința sau nădejdea. Înseamnă doar că ai obosit să te porți mereu tare.

Uneori, sufletul are nevoie doar de o zi în care să tacă, să respire, să nu demonstreze nimic.

Are nevoie de un loc unde să se simtă acasă. De o privire care spune „sunt aici”. De un vers, un psalm, o șoaptă care să îi amintească: Ești iubit. Nu ești singur.

„ Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11:28)

Nu e nevoie să faci nimic special azi. Doar rămâi aproape de Dumnezeu. Reașază-ți inima în palma Lui. Nu va trece totul imediat, dar vei primi putere nouă. Și tăcerea se va transforma într-o rugăciune blândă.

Dacă azi simți că nu ai chef de nimic, că sufletul tău s-a așezat undeva pe marginea drumului… e în regulă. Lasă-l să respire. Și când va fi gata, va porni din nou. Până atunci, rămâi în iubire. Uneori, simpla prezență în lumina lui Dumnezeu e suficientă.