Dorul de liniște, dorul de Dumnezeu – cu gândul la Sfânta Teodora de la Sihla 

Pe 7 august, o prăznuim pe Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, floarea pustiei românești, ocrotitoarea celor care tânjesc după liniștea sufletului și curăția inimii.

Gândul mă duce, de fiecare dată, spre codrii Neamțului – acolo unde rugăciunea se simte mai aproape de cer.

Am ajuns cândva la Schitul Sihla și la peștera Sfintei Teodora. Drumul nu e ușor, mai ales dacă îl faci pe jos, dar fiecare pas printre copaci pare să bată ritmul unei rugăciuni nerostite.

Pe poteca dintre Manăstirea Sihăstria și coama dealului, simțeam cum sufletul se lasă pătruns de o altă lume, o lume mai curată, mai așezată, mai vie în adevăr.

Acolo, în adâncul pădurii, Sfânta Teodora a ales să-L iubească pe Dumnezeu mai presus de toate. Singură, dar niciodată părăsită. Tăcută, dar auzită de Cer.

Mi-am dat seama că, deși nu trăim într-o peșteră, fiecare dintre noi ducem cu noi o „pustie” lăuntrică. Un loc în care tânjim după liniște, după iubire curată. Și dacă avem curajul să intrăm în acea pustie cu încredere și dor de Dumnezeu, nu vom rămâne singuri.

Dragă cititorule, nu e nevoie să urci munți sau să te ascunzi în păduri ca să trăiești frumos. E de ajuns să cauți smerenia, liniștea, rugăciunea sinceră și adevărul.

Învață de la Sfânta Teodora să-ți faci din inima ta o peșteră vie, plină de lumină, unde Dumnezeu să-ți vorbească și tu să-L poți auzi.

Schimbarea nu vine dintr-o dată, dar începe cu un pas mic: o vorbă bună, o alegere mai curată, o clipă în care spui „Doamne, ajută-mă”.

Dacă Sfânta Teodora a găsit cerul în mijlocul pădurii, atunci și tu îl poți găsi în mijlocul vieții tale, oricât de agitată ar fi.

Nu uita: nu liniștea din afară e cea mai importantă, ci pacea din inimă.

Și orice inimă în care locuiește Dumnezeu devine o catedrală.