Cântarul inimii

Astăzi mi-a venit în minte o poveste despre un brutar și un țăran care făceau schimb de pâine și unt. Într-o zi, brutarul, convins că țăranul îl înșală, a mers la judecător acuzându-l că bucățile de unt nu au greutatea de 1 kilogram, așa cum ar trebui. Dar când s-a aflat cum cântărea țăranul untul – folosind drept contragreutate pâinea brutarului – adevărul a ieșit la iveală: pâinea „de un kilogram” a brutarului cântărea, de fapt, doar 800 de grame. Cel care acuza a devenit vinovatul.

M-am gândit cât de des, fără să ne dăm seama, facem același lucru. Suntem gata să punem sub lupă greșelile altora, dar uităm să ne cercetăm propriile fapte. Cerem dreptate, dar nu întotdeauna o trăim. Arătăm cu degetul spre lipsa altuia, fără să vedem lipsa din viața noastră.

Domnul Iisus ne-a avertizat: „Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7:2). Asta nu e doar o regulă morală, ci o lege duhovnicească. Modul în care îi tratăm pe ceilalți este același mod în care, într-o zi, vom fi și noi tratați – de oameni și, mai presus de toate, de Dumnezeu.

Cântarul inimii noastre nu se vede, dar el funcționează în fiecare zi. Pe un taler sunt faptele, vorbele și gândurile noastre; pe celălalt, măsura pe care o folosim cu ceilalți. Dacă punem greutăți de bunătate, adevăr și dreptate, balanța va rămâne dreaptă. Dacă însă ne obișnuim cu compromisuri, ne vom trezi că balanța se înclină periculos împotriva noastră.

Deci, înainte să punem viața altuia pe cântar, să ne punem propria viață. Să alegem să măsurăm cu dragoste, iertare și corectitudine – pentru că aceeași măsură se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, asupra noastră.