Acolo am învățat să mă smeresc – la marginea pădurii, lângă mormântul Sfântului

Astăzi, în ziua de 28 noiembrie, mă simt mic – poate mai mic ca oricând. Canonizarea Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop nu trezește în mine altceva, decât cutremur de inimă. Mă uit la viața Sfântului, la suferința, la dragostea dânsului pentru oameni, și mă întreb: cum aș putea eu să merg pe urmele Sfinției Sale, chiar și cu pași atât de mici?

Azi mă apropii cu sfială. Cu rușine, chiar. Dar și cu dor. Pentru că Sfântul acesta al neamului meu a trăit ceea ce eu doar îndrăznesc să gândesc: smerenie, asprime față de sine, iubire fără condiții.

Mi-am amintit cuvintele Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop:

„Iubește smerenia, că prin ea Dumnezeu îți va acoperi păcatele.”

Așa că încerc – stângaci, dar sincer – să iubesc smerenia. Să cobor din pretențiile mele, din graba mea, din ambițiile mele. Să mă uit în adâncul meu cu mai multă adevăr și cu mai puțină scuză.

„Rugăciunea e respirația sufletului.”

Respirația aceasta nu e doar aer, ci un gând către Dumnezeu, un suspin pentru liniștea pe care nu o găsesc în altă parte.

„Postul e apa care stinge văpaia patimilor.”

Și cum suntem în Postul Crăciunului, încerc să-l trăiesc nu ca pe o povară. Să sting în mine tot ce arde fără rost: supărările, nerăbdările, judecățile, mândria.

Sfântul Arsenie mai spunea:

„A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt.”

Azi încerc să-mi aduc aminte că fericirea nu vine când adun, ci când dăruiesc.

Și când vin necazurile – că ele tot vin – încerc să-mi aduc aminte de un alt cuvânt al Sfântului, greu, dar vindecător: „Când vin necazurile, tu să rostești: așa-mi trebuie.”

Astăzi mă plec în fața Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, smerit și recunoscător. Și îndrăznesc să spun:

Sfinte Părinte, nu mă lăsa să mă mint pe mine însumi.

Învăță-mă să fiu adevărat.