Unirea nu s-a născut într-o zi

Privesc ziua de 24 ianuarie nu ca pe o simplă dată din calendar, ci ca pe dovada vie că lucrurile mari nu se nasc din grabă, ci din perseverență. Unirea Principatelor Române din 1859 nu a fost un miracol de o zi, ci rodul unor ani întregi de așteptare, negocieri, pași mici și speranțe amânate. A fost momentul în care românii au ales să fie împreună, chiar și atunci când contextul părea potrivnic.

Îmi dau seama cât de actuală este această lecție. Și atunci, marile puteri încercau să decidă soarta altora. Și atunci, drumul spre unitate a fost frânat, condiționat, încetinit. Dar dorința de a fi una nu s-a stins. A ars mocnit, până când contextul a devenit favorabil, iar curajul a fost suficient de matur încât să își asume riscul.

Alexandru Ioan Cuza nu a fost doar un om ales domnitor în două capitale. A fost simbolul unei voințe comune. Mica Unire a fost, de fapt, marele exercițiu de răbdare al unui popor care a înțeles că nu poate construi viitorul rămânând fragmentat.

Și eu uit uneori că transformările adevărate nu se fac prin gesturi spectaculoase, ci prin consecvență. Prin alegeri repetate. Prin refuzul de a renunța atunci când drumul pare prea lent. România modernă nu s-ar fi născut în 1918 fără 1859. După cum nici împlinirile mele nu apar fără pașii mici, făcuți zi de zi, chiar când nu văd imediat rezultatul.

Scriptura spune: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.” (Luca 16,10). Unirea Principatelor a fost credincioșia față de un vis mic, care a pregătit o împlinire mare. A fost dovada că Dumnezeu lucrează și prin răbdare, nu doar prin izbândă.

Poate că și tu aștepți o „unire” în viața ta: a gândurilor, a familiei, a valorilor, a drumului tău interior. Poate că simți că lucrurile se mișcă prea încet. Dar istoria ne arată că nimic durabil nu se clădește în grabă. Se clădește prin unitate, discernământ și timp răscumpărat.

24 ianuarie nu este doar despre ce am fost, ci despre ce putem fi atunci când alegem să nu ne dezbinăm. Pentru că orice mare împlinire începe cu o mică unire.