Recunoștința, floarea rară

Pe 5 martie este sărbătorită floarea-de-colț, pentru că în această zi, în 1784, cuvântul „edelweiss” a fost atestat pentru prima dată în scris. O floare rară, crescută sus, în locuri greu accesibile, declarată monument al naturii și ocrotită prin lege încă din 1931. O găsim în rezervații precum Piatra Craiului, Munții Bucegi, Munții Ciucaș sau în zonele montane din județul Alba.

Nu oricine ajunge la ea. Nu crește oriunde. Nu se oferă oricui.

Astăzi mă gândesc la recunoștință ca la o floare-de-colț a sufletului. O floare rară.

Știm cât de bucuroși suntem când cineva ne ajută. Cât de mult ne mângâie o mână întinsă la vreme de nevoie. Și totuși, cât de repede uităm să spunem „mulțumesc”. Cât de ușor trecem peste bine, ca și cum ni s-ar fi cuvenit.

În schimb, cât de greu uităm atunci când noi am ajutat, iar celălalt n-a ținut minte. Acolo memoria devine brusc foarte fidelă.

Mă întreb: de ce e recunoștința atât de rară? Poate pentru că ea crește doar la altitudine – la altitudinea inimii smerite. Doar când înțeleg că nimic nu mi se cuvine cu adevărat, încep să mulțumesc pentru tot.

Recunoștința mă așază în adevăr. Îmi amintește că sunt dator iubirii primite, că viața mea e țesută din daruri: aer, lumină, oameni, iertare.

Astăzi aleg să caut această floare rară în mine. Să o ocrotesc. Să o cultiv.

Și vă întreb, pe voi care citiți: cui trebuie să-i spuneți un „mulțumesc” pe care l-ați amânat? Și pentru ce bine primit ați uitat să ridicați ochii spre Cer?

Recunoștința nu schimbă trecutul, dar schimbă inima. Iar o inimă recunoscătoare înflorește chiar și pe stâncă.

„Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tesaloniceni 5, 18)

Este un verset scurt, dar profund. Nu spune „mulțumiți pentru lucrurile bune”, ci „pentru toate”. Aici începe altitudinea sufletului – acolo unde recunoștința nu mai depinde de circumstanțe, ci de încrederea că Dumnezeu lucrează în orice situație