Păstorul cel Bun și inima de mamă

Astăzi este duminică. În biserici se citește despre Păstorul cel Bun și despre vindecarea paraliticului din Capernaum. Și tot astăzi este 8 martie – ziua în care ne oprim, măcar pentru o clipă, asupra chipului mamei.

În Evanghelia după Ioan, Hristos spune limpede:

„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.” (Ioan 10, 11)

De fiecare dată când aud aceste cuvinte, mă gândesc nu doar la grija lui Dumnezeu, ci și la felul în care iubirea se face veghe. Păstorul nu conduce de la distanță. El cunoaște, strigă pe nume, caută, apără. Își pune sufletul.

Imaginea aceea a turmei, oile chemate pe nume și adunate la loc sigur, îmi amintește de ceva foarte concret: de glasul mamei. Și ea ne-a știut pe nume înainte de a ști noi să ne rostim numele. Și ea a vegheat nopți întregi. Și ea a pus suflet pentru „oița” ei.

În Evanghelia cu paraliticul din Capernaum, relatată de Evanghelia după Marcu, patru oameni își poartă prietenul pe targă și îl coboară prin acoperiș înaintea Domnului Iisus. Credința lor deschide cerul. De câte ori nu a făcut o mamă același lucru pentru copilul ei? L-a purtat când el nu putea merge. S-a rugat când el nu știa să se roage. A crezut pentru el când el nu mai credea.

Păstorul cel Bun își pune viața pentru oi. Mama își pune viața în fiecare zi, fără să facă din asta un discurs.

Astăzi, privind la Hristos, înțeleg mai bine ce înseamnă iubirea care se dăruiește până la capăt. Și privind la mama, înțeleg mai bine chipul acestei iubiri trăite în tăcere.

„Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine.” (Ioan 10, 14). A fi cunoscut, a fi strigat pe nume, a fi căutat – aceasta este viața.

Astăzi Îi mulțumesc Păstorului pentru că nu mă pierde din vedere.

Și îi mulțumesc mamei – sau amintirii ei – pentru că, prin dragostea ei, m-a învățat să recunosc glasul Lui.