Mă uit la Adam și văd un chip simplu, dar plin de primii pași ai omului: singur, dar chemat să cunoască și să dea nume lumii. El a primit darul de a fi creator al ordinii în jurul său, o lume întreagă pusă în mâinile lui. Eu, în schimb, câte lucruri nu las haotice în viața mea? Cât de mult mă tem să dau nume lucrurilor, oamenilor, momentelor, să le înțeleg cu adevărat?

Adam nu avea pe cine să se sprijine decât pe Dumnezeu și, când a venit Eva, a primit darul complementar – un ajutor potrivit. Eu câteodată fug de sprijinul care mi se oferă sau nu îl recunosc? Ce învăț: că suntem chemați să ne sprijinim reciproc.

Raiul lui Adam este mai mult decât un loc: este comuniunea, libertatea de a trăi în armonie, responsabilitatea de a lucra și a păstra darurile primite. Eu cât de mult fac din viața mea un „rai”, aici și acum? În ce măsură aleg armonia, ascultarea, grijă pentru cei din jur?

Sfinții Părinți spun că îngerii au căzut din mândrie, iar omul din amăgire. Nu răutatea deplină l-a pierdut pe Adam, ci clipa în care s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu. Mă recunosc uneori în această slăbiciune: când uit de adevăr și ascult mai mult de frică, de poftă sau de propriile gânduri.

Astăzi, mă uit în oglinda acestui chip și aleg să dau nume mai conștient lucrurilor din viața mea, să primesc sprijinul celorlalți și să cultiv armonia pe care Dumnezeu mi-a pus-o la îndemână.

Și aud întrebarea care mă urmărește: „Unde ești, Adame?”