Mă uit la Burebista și văd un om care nu a stat în umbră: a unit triburi, a pus ordine acolo unde era dezbinare și a refuzat să fugă de responsabilitate. În vremea lui, poporul geto‑dac a trecut de la fragmentare la putere, iar numele lui a devenit ecou al unui ideal comun. Eu, în schimb, câte părți din mine sunt încă împărțite, încă nealiniate la ceva care merită viața mea?

Burebista nu și‑a construit renumele pe nimicuri, ci pe unitate și organizare. El a înțeles că oameni, oameni devin, când găsesc o cauză mai mare decât frica lor de singurătate sau de eșec. Eu câte lucruri fac doar pentru confortul meu, fără să îndrăznesc să prind o viziune care să mă unească cu alții într‑un scop mai puternic?

În lucrarea lui a fost multă responsabilitate și curaj. Eu mă feresc uneori să mă pronunț, să mă angajez, să mă implic, de teamă că nu voi reuși. Cât de des aștept confirmare de la alții înainte să încep un lucru?

Privind acest chip, învăț că nu suntem chemați doar să supraviețuim, ci să construim, să aducem unitate acolo unde haosul ne divizează.

Astăzi, mă uit în oglinda acestui chip și mă întreb: Cât curaj am să construiesc unitate acolo unde alții văd doar diferențe?

Și aud întrebarea care mă provoacă: „Unde ești, suflete, când e nevoie de unitate?”

 Fotografie: revista100.ro