Mă uit la Părintele Onu (astăzi Ieromonah Meletie Vatopedinul ) și văd un chip care nu s-a mulțumit cu obișnuitul. El a găsit un mod de a face Cuvântul accesibil tuturor, chiar și celor care nu aud, transpunând Liturghia și rugăciunea în limbaj mimico-gestual. Eu, câteodată, cât de mult mă limitez doar la ce e comod, la ce înțeleg imediat?
Foto: jurnaluldearges.ro
El trăiește deviza „Roagă-te, muncește, iubește” în fiecare zi, în slujire și în viața aproapelui. Eu cât de des aleg să fac din credință un act concret, nu doar gândire sau emoție? Părintele își pune harul în slujba oamenilor, predă, scrie, organizează, îi sprijină pe cei marginalizați. Cât de mult las eu talentul, timpul și priceperea să fie de folos altora?
Privind la acest chip, învăț că credința nu e doar o teorie, ci o practică continuă: prin răbdare, prin muncă, prin iubire activă. Este nevoie de curaj să pui harul tău în slujba celor care nu pot face altceva decât să primească. Este nevoie de atenție, creativitate și dăruire.
Astăzi, mă uit în oglinda acestui chip și mă întreb: cât har al meu rămâne neatins, neatins de slujire și iubire pentru ceilalți?
Și aud întrebarea care străbate fiecare pas: „Unde ești, suflete, când este nevoie de slujire?”