Îl privesc pe Isaac urcând muntele Moria, lângă tatăl lui. Poartă lemnele pentru jertfă, fără să știe că el este jertfa. Întreabă simplu unde este mielul, iar răspunsul îl lasă suspendat între teamă și încredere. Nu văd împotrivire. Nu văd fugă.

Mă așez lângă el și îmi dau seama cât de departe sunt de liniștea asta. Eu am nevoie să înțeleg tot înainte să merg mai departe. El pășește fără să aibă toate răspunsurile. Și nu e singura dată.

Îl văd mai târziu, în țară străină, când foametea apasă și nesiguranța crește. Dumnezeu îi spune să rămână. Și el rămâne. Săpă fântâni, iar alții vin și le iau. Și el nu se luptă – se mută, sapă din nou, începe iar.

Eu nu știu să pierd liniștit. Eu reacționez, apăr, mă consum. El lasă loc.

Asta mă descoperă: eu confund adesea credința cu controlul. Vreau să țin lucrurile în mâinile mele, să nu pierd nimic. Isaac pierde și totuși nu se pierde pe sine. Chiar și când binecuvântarea pleacă spre Iacov, prin înșelăciune, nu încearcă să întoarcă totul.

Eu m-aș fi luptat până la capăt. Aici simt că mă cheamă lecția lui: să nu mai reacționez la fiecare pierdere ca la un dezastru, ci ca la un loc unde Dumnezeu încă lucrează.

Astăzi aleg să nu mai apăr fiecare „fântână” din viața mea. Aleg să sap din nou, fără grabă, fără teamă. Pentru că poate liniștea nu vine din ceea ce păstrez, ci din Cine rămâne cu mine.

Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori nu am avut răbdare să rămân, deși Dumnezeu mi-a spus să nu plec?