Dorul care luminează noaptea

Sunt doruri care dor… și sunt doruri care sfințesc.

Doruri care nu se sting, ci ard frumos, în tăcere, ca o candelă într-o chilie de suflet.

Dorul după Dumnezeu nu e ca celelalte. Nu e o lipsă, e o chemare.

E ca o sete care mă ține viu.

E ca o lacrimă care nu plânge, ci curăță.

E ca o noapte adâncă, în care, dacă privesc spre cer, zăresc o stea – nu oricare, ci pe aceea care m-a chemat prima dată.

Când simt dorul de Dumnezeu, știu că nu sunt singur. Știu că El deja a lăsat urme în inima mea.

Acest dor nu vine din lipsă, ci din atingere. Nu tânjesc după un Dumnezeu pe care nu L-am cunoscut, ci după Unul care m-a iubit întâi.

Și care mi-a pus în suflet o sămânță de Veșnicie.

Sunt clipe când uit… când mă pierd printre grijile zilei, printre cuvinte goale și pași obosiți. Dar apoi se face liniște.

Și în liniștea aceea, nu mă aud pe mine, ci Îl aud pe El.

Dorul după Dumnezeu e începutul întoarcerii.

E primul pas al fiului risipitor, e primul fior al rugăciunii, e primul „Doamne…” rostit din adânc.

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”

( Psalmul 41, 1)

Astăzi nu vreau doar să știu despre Dumnezeu.

Vreau să-L caut. Să-L simt. Să-L iubesc cu dor.

Pentru că atunci când dorul meu se îndreaptă spre cer, cerul coboară înapoi în inima mea.