Duminica Sfinților Români – O chemare din neam și Cer

Azi, sufletul meu aude o chemare mai veche decât mine.

O chemare ce vine nu doar din Cer, ci și din pământul pe care calc.

E glasul Sfinților neamului meu. Nu din cărți, ci din sângele istoriei.

Nu din icoane îndepărtate, ci din sânul bunicilor, din rugăciunile mamelor, din lacrimile celor ce-au nădăjduit în tăcere și au crezut până la capăt.

Duminica aceasta nu e despre o sfințenie abstractă.

E despre sfințenia care poate avea numele meu, pașii mei, inima mea.

E despre sfinții din neamul meu, care n-au trăit în altă lume, ci în lumea noastră – cu frig, cu foamete, cu închisori…

Oameni ca noi, dar care au avut curajul de a spune: „Da” atunci când toți ceilalți tăceau.

Au iubit, au iertat, au răbdat.

Au dus crucea nu ca povară, ci ca mărturie.

Mă întreb astăzi: ce moștenesc eu de la ei?

Nu doar tradiții, nu doar cuvinte frumoase, ci o responsabilitate sfântă.

Ei au ars ca eu să luminez.

Ei au sângerat ca eu să pot merge liber spre altar.

Ei s-au rugat ca eu să pot rosti „Tatăl nostru” fără frică.

„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt.” (1 Petru 1:16)

Nu mi se cere să fiu perfect.

Mi se cere să fiu atent.

Să spun „Doamne, sunt aici”, chiar și când nu înțeleg tot.

Să spun „Te iubesc”, chiar și când doare.

Să fiu martor, chiar și în tăcere.

Astăzi, în Duminica Sfinților Români, nu doar îi cinstesc, ci mă întreb:

ce fel de sfânt pot deveni eu în lume?

În micile alegeri, în răbdarea cu ceilalți, în curajul de a trăi frumos.

Pentru că, poate, cei care vin după noi vor avea nevoie de sfinții de azi.

Și dacă nu voi fi un sfânt pictat, atunci măcar unul simțit.

În iubire. În adevăr. În viață.