Crucea pe care o porți… nu e goală

Sunt momente când simt că port o cruce care mă apasă mai tare decât pot duce.

E rece. E grea. Și cel mai dureros e că pare că o port singur.

În acele clipe, totul în mine vrea să strige: „Doamne, până când?”

Dar între lacrimi și suspine, aud o voce tăcută, ca o adiere de har:

„Nu ești singur. Eu am fost acolo. Am fost înaintea ta pe acest drum.”

Atunci încep să văd altfel crucea mea.

Nu e doar o povară. Nu e doar un test.

E un drum.

Un drum spre înviere.

Un drum pe care fiecare pas îl sfințește, chiar dacă lasă urme adânci.

Crucea nu e o pedeapsă, e o școală.

Nu e un blestem, e un altar.

E locul unde mor așteptările mele egoiste… și învie nădejdea.

E grea? Da.

Dar nu e goală.

E plină de rugăciuni nerostite, de iubiri nespuse, de lacrimi care se vor transforma în lumină.

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi               să-Mi urmeze Mie” (Luca 9:23)

Azi nu cer să mi se ia crucea.

Cer doar să nu o port degeaba.

Să învăț iubirea care ridică, tăcerea care vindecă, răbdarea care sfințește.

Și chiar dacă simt că mă prăbușesc, voi merge înainte…

Pentru că în umbra crucii mele e Cineva care a biruit deja.